|
|
Nu va fi o rană sângerândă mormântul tău fără mine,
babica mea, Ecaterina!
Dar cum voi fi eu
carte bună de citit fără tine ?
Cum voi cânta florilor
necunoscătoare de vânt alb ca o bătrână,
o bătrână ca tine de albă?
Fascinant este
că tu nu ştii nimic,
tu nu înţelegi nimic din ce spun eu,
tu înveţi un regret omenesc întreg
a drojdiei de plăcinte,
limba neamului meu sângeros,
limba mea, crud sfinţită.
Eu sunt deja singură odată cu nisipul acela blestemat
care nici moarte nu se poate numi!
Cum să o primesc? Cu ce pâine să o frământ, babica mea?
Învaţă repede limba lumii
ca să pot deveni femeie în toată firea
şi să-mi spui că nu este rău să mori
că este Dumnezeul nostru, din izbuşcă,
inima mea, Ecaterina mea.
Între a sta lângă tine ca un pom
cu frunze uscate şi a sta
lângă tine ca un cireş înflorit,
aleg să stau ca un pom
cu frunze uscate.
Sa-ţi explic
cât de mare este uscarea
lângă un cireş înflorit!
Vezi tu, Delta mea
merită o mare poezie
O mare uscare,
de care nu se atinge şi care sperie.
Ca o bătrână Brigitte, o bătrâneţe ameninţătoare.
Între a fi pescar şi a fi un peşte
răpitor, aleg
să fiu peşte răpitor.
Aleg să
fiu o ştiucă păcălită cu o lingură
de alamă.
Bunica mea Ecaterina
nu va privi cu ochi buni uscarea şi peştele.
Ecaterina
îmi va spune
„Dacă tot ai adus ştiuca în poezie , tăvăleşte-o în făină!”.
Nu ştiu cum se tratează
un peşte răpitor,
ştiu să strig
mai tare decât un fazan înjunghiat
„Dumnezeul, Apă!”
Acei oameni din peşteră cu jumătate de corp sub piatră,
ei au ales din frumuseţea reptilei
şerpuirea printre lucrurile sublime
şi din om apropierea de noapte şi zi.
Acei oameni care au pe spate
înfrăţirea dinafara timpului
şi prelungirea ecoului din prăbuşirea fiului risipitor,
a oricărui fiu risipitor.
Salamandrele deschid drumurile înaintea calului orb.
Acei oameni care au în sânge frigul nordului,
arată lumii împăcarea de care noi
suntem capabili doar sub cutremurarea unui ţipăt.
cadavre exquis
Cătălina Cadinoiu, Adrian Diniş
Segmentul cel mai fraged din idealul de actor al chelnerului, l-am dat celui mai visător dintre noi.
Aici Dunărea se varsă în Dâmboviţa, spune-i oricui de sânge albastru şi îţi va spune că eşti fiu de pescar.
L-am cunoscut pe tatăl pe care tu nu l-ai cunoscut, băiete,
şi nu poţi să nu-i ai la suflet pe oamenii ăştia.
La bodega de pe chei ne cresc dinţi de lapte şi zidarii sunt atât de buni să ne ridice gardurile cele mai înalte.
Involuntar rămânem cu dinţi de lapte
fericiţi că şerpii ne caută de sânii pe care nu-i vom avea niciodată.
Aici toţi ne-au cunoscut taţii şi am putea fii cu toţii fraţi.
Măcar de-ar ploua peste corpurile noastre goale ca brânzoaicele
goale nu pentru că ne-am iubi sau n-am avea zdrenţe
goale pentru că am fost comparaţi cu nişte sticle
care umplu degrabă mesele.
Epavele se întorc în Dâmboviţa pescăruşi
Epavele pe care le vedeţi în ape sunt corpul golit de suflet,
de aia îşi fac rechinii culcuş
Dar altfel pescăruşii care nu cer niciodată de mâncare
îşi prind singuri peştele şi îşi hrănesc odraslele cu carnea lor.
Se lasă o noapte creată special pentru cei curaţi.
Partea mirifică din sticlă
este că noi nu ne întrebăm
cât suferă fiecare.
Ne alegem privirea
pe care să o punem în geam
să se ştie ce toamnă a fost uitată
să se zâmbească peste rima
de cânepă
care s-a deşirat.
Eu sunt pentru oamenii de la masă
aşa cum o sticlă,
este bere pură pentru kant.
Se lasă o dimineaţă peste corpurile noastre
înjumătăţite de ideea
unei speranţe travesti.
Doar ideea, pot spune,
doar speranţa, pot spune.
Se lasă dimineaţa lui brâncuşi peste pasărea ecumenică.
Unii se aşează lîngă poartă, sunt somaţi
să nu cugete la o deschidere
mai mare decât distanţa de la un suflet de om
la altul.
Am lovit cu aripa mudară peste acel fir de grâu.
Păsări negre, păsări hidoase scăpate de sub cuţit vulgar.
Păsări care trebuie să moară pentru binele păsărilor.
Juan, eu îţi croiesc păpuşa bigotă
sau păpuşa progresistă
sau păpuşa piristroichistă
şi tu, daragoi, îi dai viaţă.
Când îi iei un spaniol vitalitatea
este ca şi cum i-ai lua unui cerşetor zdrenţele
şi grădinii zoologice, animalele.
Juan ponegreşte budismul,
Juan mi-a scuipat în faţă creştinătatea.
Juan iubeşte adevăraţii greci
aşa cum iubeşte stadiile pătlăgelei: mugur, floare,
barabulă mică verde, barabulă mare verde,
barabulă roşie mare,
putregai, mugur, floare
Pe bulevard cresc salariile,
sus se ridică păsările, sus
ciripitul ca aburul fierbinte din saună.
Daragoi Juan, zâmbeşte cu dardele barbare
pe care le îndrepţi spre coşul nostru de zarzavat
Daragoi Juan, fustele noastre
sunt tot atât de roşii
atât că ale voastre sunt mulate
pe rotunjimile şoldurilor
şi ale noastre sunt largi ca ugerele.
Mă cheamă Palagheia, domnule jandarm.
Când îmi abandonam copiii, oamenii îmi spuneau
„Palahie, Palahie, te bate Dumnezeu!”
Femeie de pală. De hie.
Adevărat. Sărăcia m-a spălat pe cap
când mama era la muncile câmpului.
Lumină se făcea ades în casa noastră când mă frigeau tălpile
de atâtea praguri
pe care am cerut zer sau pâine uscată.
Femeie frumoasă a cristelniţei,
femeie rece a vadurilor,
femeia idioată a oamenilor
care mă scot în mijlocul drumului
să vadă cât pământ pot strânge în pumn,
câtă salivă se va usca în praf şi o vor mirosi câinii.
Mi se spune Polea.
Copiii din vecini mi-au auzit numele, şi-au botezat mascota, un porc de plastic, Polea.
Mi-au văzut vlăstarii, s-au jucat, au râs, i-au întrebat cum îi cheamă.
Şi-au cumpărat alţi porci de plastc
ca să-i boteze cu numele copiilor mei.
Toţi porcii de plastic poartă numele copiilor mei.
Astfel, i-am văzut cu pielea roz şi rât
pe Niculai, Nina, Lizica, Maria, Grigore, Andrei, Vasca
şi, în fruntea lor, marele porc, Polea.
Anton, profesorul de matematică are palmele caracude,
spun uneori corigenţii.
Un soi de ură pe cale de dispariţie. Palme late,
de caracudă. O specie
de caras pe cale de dispariţie.
Diet Vasile a prins două coşuri de caracude.
Marea se lăuda cu moşul care prinde caracude.
Carne dulce. Burtă lată. Oase lungi.
Oasele tari de peşte mic au spart uşa bisericii.
Credincioşii au tras covoarele peste ei. L-au mimat pe Dumnezeu la somnul de după Înviere.
Am în farfurie o caracudă. Nu o voi striga pe nume. Nu striga la ceea ce e pe cale de dispariţie! Katka, tu mănânci o caracudă.
Oasele, înfăşoară-le într-o batistă ca pe un ombilic de nou-născut ca să-ţi aducă, mamă, noroc şi alţi peşti de apă dulce.
Am sărutat icoanele ca să nu se întristeze bunica mea, Ecaterina.
Era mândră ca un general de brandenburgurile mantalei
să mă vadă în faţa sfinţilor.
A aşezat o masă între mine şi ei,
a umplut-o cu măceşe, crizanteme, cnâş, sosuri.
Era bine să stea o masă bogată între mine şi sfinţi.
Din viaţă i-a rămas doar dreptul
de-a fi ea prima
cea care sărută icoana la sfârşitul slujbei.
„Ecaterina, crezi că eşti singura care vrea să aibă crucea ei de sărutat?”
„Marusea, îţi dau crucea mea.
Cu Isus răstignit frumos pe ea
ca s-o văd pe bunica mea, Ecaterina, copilul meu Ecaterina cu ochii larg deschişi.”
Era îngrijorată că voi săruta picioarele lui Isus singură.
Mai am de sărutat o cruce de lemn,
apoi voi striga la umbra troiţei „bună ziua”.
Am fustă lungă, cu trei dungi, Ecaterina are cinci, mai am puţin până la cinci
şi, într-o duminică de iulie, am sărutat singură picioarele lui Isus.
Noaptea mistreţul mi-a lăsat un cap de lebădă în stuf.
Judecaţi-mă, frumoşilor!
Am fost Cuzma, aveam harmoşcă şi raniţă cu peşte uscat.
Judecaţi-mă, curtenilor!
Am făcut feţe de masă din paraşute.
Ah, ce tânăr când blestemam ca un scaun de tortură!
M-am întors din război. Am vândut o lotcă de peşte
şi am cumpărat zon.
Aveam un copil alb şi o femeie cu tifos.
Am plâns pentru mama cheală a fiului meu.
Ah, ce tânăr când recitam Caterina!
Tata, Petrichei, fost partizan, umblă iarna în tălpile goale,
se închină când bea apă, când mănâncă, când iese din casă, când fată argamacii.
Judecaţi-mă, regeştilor !
Eram Cuzma, starover născut într-o aboră,
în găleata de muls vitele.
Ah, ah, ce tânăr şi urât ca şalupele gri ale ucrainenilor!
Un şlep încărcat cu haine pentru militari români
a fost bombardat şi azvârlit pe mal.
Femeile cu tifos purtau vestoane,
paţanii purtau mantale,
bătrânii purtau paştanichii
Femeile mâncau papură şi laptele se acrea în piept,
bătrânii plecau să moară în pădure.
Ne lăsau pe masă o felie de pâine din mei.
Ah, ce femei bune de iubit la liziera pădurii Letea!
Ah, ce bătrâni buni de îngenuncheat înainteal lor!
Ah, nisip steril ca femeia cheală cu tifos!
|
|