|
|
Între zdrenţe şi cărţi păpuşile se învârtesc într-un carusel.
Locuiesc într-un sertar, mobielierul meu e rusoaica de porţelan de la mama mea, Liuba, fotografia cu diet Chircic, babca Marfa, Andrei şi tanti Prosea, mai e o reproducere veche a stră-străbunicilor mei, fotografii cu diet Vasile şi fraţii lui Cuzma, Alexei, Filat, Iusei, Pancrat
în ziua concentrării, înainte să lucreze la Diribău, să coasă izmenele soldaţilor, să dreagă şoselele, mai sunt două farfurii de porţelan, a mea şi a lui Dan, aşa cum au fost două căni de tablă, aşa cum au fost două farfurii de tablă pentru munte, am păstrat farfuriile de porţelan şi am interzis tuturor să mănânce din ele, le ţin aproape să pot scrie cu degetul în praf „Pantaloni albaştri de tricot ”.
Mai mult decât pe tine am iubit poza cu un copil, cu genunchii umflaţi de lovituri, cu bunica alături, cu ochi sfredelitori, cu joacă şi praf şi mere, într-o curte pe care cândva am măturat-o eu.
Mai mult decât pe tine am iubit curtea pe care am măturat-o, mai mult decât pe tine am iubit doi copii cu câte o farfurie fiecare.
Despre epava cu apucături omeneşti,
am auzit lângă un cal înhămat.
Uşile ei, spre deosebire de uşile de rând,
credeau în prezenţa unui contur,
conturul fricii de a fi om în pragul unei epave.
Oamenii de lângă un cal înhămat
vorbesc despre epava care speră omeneşte.
Speranţele ei ne amuză, desigur.
Noi căutăm dincolo de umbre
sângele care nu se usucă la soare.
Sub un ponton uitat,
o epavă nu uită că rugina vine de la apă.
De la ceea ce se numeşte prea viu, prea repede.
Ea speră ceea ce rugineşte
de la starea de a fi prea viu.
Recunoaştem în definiţia noastră
finalitatea de epavă,
dar nu avem mândria de a rugini de la apă.
Când vei fi apă atunci să râzi de epavă!
Oamenii vorbesc despre felul ei trupesc de a suferi.
Ea tace când tună şi stă ghemuită
sub pledul de apă tulbure.
Ea se gândeşte la maternitate
când scoicile se prind de etravă.
Este atât de umană încât într-o zi
un localnic o va invita la cină.
Nu poţi trece cu vederea o epavă mai însufleţită decât agonia!
Să vezi epava când se strâmbă la maluri!
Să auzi sfatul ei omenesc despre grandoare!
Cheam-o la masă, dă-i numai apă limpede
pentru că altă familie ea nu cunoaşte!
Am văzut genul de apus
care face din regulile semantice bufoni şi regi.
Speriat este semnul
care nu mai poate ţine pe suflet
un cuvânt despre om.
Nu ştiu ce este în seara aceasta imens:
soarele sau faptul că nu-l pot atinge.
Aşa cum nu vom şti vreodată la apus
cine este bufonul care a numit un rege peste noi.
Apusul despre care vorbesc
are umilinţa de a sprijini o casă mică,
corp din vise de mântuială.
Nechezat de cai este frica lui de întuneric.
Copite nepotcovite, întâlnirea lui cu o nouă zi.
Roşul soarelui nu-mi aminteşte
de naivele revoluţii sau marile lanuri de maci,
dar de un lac într-un munte de bauxită
fără valuri, fără adâncimi neatinse,
o linişte pe malul căreia un os de jivină
mai aminteşte de fire, de fugă.
Apusul despre care vorbesc
a căzut peste fruntea netezită de o simplă fericire.
Când ai strigat la poartă după zer
caii s-au crezut chemaţi şi au întors capul
după şuieratul de nuc tânăr.
Copilăria ta aşezată lângă mine
îmi cere pâine şi un colţ
la fel de cald ca rugina leagănului.
Sunt un şarpe rece pe o piatră caldă
de care te apropii, cu bidonul în mână.
Volute de frunze galbene, câini fără colţi
te amăgesc să mai cauţi animale vii
ca să adormi lângă blana lor.
Trupul tău ar putea să fie piatra aruncată de frate către frate.
Dar nu eşti decât un mic silimanit
cu a cărui strălucire se laudă un flămând.
Când te-ai apropiat de casa tâmplarului
ai cerut o barcă mică de lemn
în care să-ţi încălzeşti mâinile,
cu care să te joci de-a marea.
Copile, când picioarele tale desculţe intră în nisip
rădăcinilor li se face milă.
Pe marginea drumului îţi aşează izmenele şi cămaşa unei sperietori.
Cât de departe este moartea când printre zdrenţe
tu găseşti un măr!
Fericirea de-a te vedea este o turmă de cai
din care se desprinde un mânz,
se apropie, fornăie
şi, scuturându-şi coama,
sub ochii mei, se ridică în prima lui pesadă.
Suntem în toiul civilizaţiei. Suntem în criza pieilor de vită pentru opinci.
Când iarna îngheaţă apele, acoperişurile
şi gardurile se prăbuşesc.
Când din tot ce poate muri, doar oamenii
se găsesc să moară
şi tocmai atunci când stuful trebuie tăiat.
Suntem în toiul civilizaţiei sau într-o datorie neîndeplinită,
măsurată cu pedeapsa caporalului trădător.
Bărbile lipovenilor umplu cimitirul.
Acel loc de veci nisipos
în care turiştii îşi sting ţigările
pe crucea soldatului necunoscut.
Cine mai taie stuful
când tu îţi propui să faci acoperiş din mâinile noastre?
Îmi amintesc de lătratul familiei de hiene
care, după o îndelungă joacă,
la primul miros de sânge şi-a devorat puiul.
Şi mă felicit
pentru învăţăturile din casa rubedeniilor.
În câinimea noastră, devorăm inima, umplem golul cu paie şi tragem blana la loc.
Apoi batem uşor cu palma.
Un cuplu de siberieni este arestat când admiră soarele unui tablou impresionist.
Sipetul cu ciorapi cârpiţi şi fotografiile la minut se acuză.
El este condamnat pentru că a fost cândva foarte fericit.
“Floarea a dat rădăcini imense:
voinţa de a iubi în ciuda morţii.”(Luc Decaunes)
Lipoveanca de pe malul drept
care îmi făcea semnul crucii pe frunte,
îngropa căţeii de vii în pământ.
Sărea pe moviliţă ca să moară mai repede.
Iubeam să adorm lângă ea, nici somnul
lângă mamă nu era un astfel de basm.
În visul ei se îneca fratele în mare,
soldaţii erau sfârtecaţi de obuze lângă biserică,
femeile, cu pletele legate de şarete, în loc de hamuri.
Şi zbuciumul ei mă lăsa dezvelită
într-un ianuarie al lui Ivan.
Şi pumnii ei aspri zdrăngăneau în beznă
ca jucăriile agăţate de leagăn.
Femeia care îmi spunea la slujbă
să stau cu capul plecat,
tăia zece maldăre de stuf pe ghiolul nebun şi îngheţat.
Dintr-o viaţă de vulpe râioasă, oricine ar fi fugit.
Ea nu s-a întors nici măcar în casa părintească.
„O să-mi duc viaţa până la capăt în izbuşca asta.”
Îşi merită parfumul cu miros de cireşe,
ea, cireşul meu de mai,
închisoare călduroasă.
Râde sau plânge, sunt lacrimi
când îi arăt bătrânul parfum.
Parfumul dintre bătaia de aripă a unui corb
şi căderea hulubelor.
Iubirea mea este o mirare fragilă şi feroce,
fragilă şi feroce ca o naştere
pe crestele Pietrei Craiului,
la adăpostul atîtor jnepeni surpinşi şi străini.
Tristeţea mea cade
de la înalţimi foarte mari.
Tristeţea mea se izbeşte de stîncă
şi rămîne sânge ocolit
ani în şir de ploi
ca un lepros care ştie să cânte la vioară.
Tristeţea mea este deci un lepros
care cântă la vioară.
Iubirea şi tristeţea mea se sprijină de un lanţ,
trec peste o stâncă,
o piatră feroce ca o naştere
deasupra unui hău de sute de căderi leproase.
O mână care a crescut dintr-un fir
de praf
a dărâmat un om.
O mână care a crescut dintr-un munte
a tăiat o coadă de furnică.
Pe ce notă muzicală a căzut coada ta, şopârlă?
Noi am mers prin valea aceasta
cu toate păsările pe vioară.
Şi ceea ce au cântat ele,
au înţeles doar cei mai blânzi dintre agricultori.
Dacă vom vorbi suav despre suflet,
dacă vom vorbi suav despre suflet
ne vom înţelege cu ceasul de la mână
şi Dumnezeu va închide ochii
pentru că timpul nostru este obrăznicie de copil.
Ecaterina, noi am putea face din stuf şi altceva decât soldat?
făină, de exemplu,
aşa cum din viaţă tu ai făcut o pâine caldă?
Am învăţat, de curând, că din inima mea
atât de asemănătoare ţie, pot face un banc sec
care nu va fi uitat vreodată.
|
|
