|
|
În mijlocul lanului verde, de grâu
tăcerea este a mea.
Mână prinsă de corp, suflet prins de om.
Aproape, un ied întîlnește pământul
în frăgezimea începutului său de cântec,
iar o pasăre străină mie, dar, fiind frumos de spus, voi spune şi eu, ciocârlie,
o astfel de pasăre
face ca lanul, cu iedul şi spicele lui
să fie reîntoarcerea mea în lume.
Se liniştesc toate: adiere, frică, timp,
se desprind bucăţi gustoase de cer
și cad în neştiinţa de a fi ied,
de a fi viu
în lan de grâu,
departe de uimirea mea
profanator de omenească.
În lanul verde, de grâu regret
că lucrurile sunt înţelese
şi toate, când nici măcar nu apucă să fie ele însele un pic,
au devenit ale noastre.
Starea graului copt iti seamana, vietate,
în rotunjimea îngenuncheată
a hainei tale de om
umilă, pioasă la nevoie
eşti în căinţă bobul copt, galben şi secerat.
Când vei stârni milă
celor care s-au prăbuşit dumnezeieşte,
printre animalele îngemănate
un frate, ultimul, te va plânge.
Dar aşa cum eşti învăţată, vietate, în ultima clipă
îţi aduci aminte
că nimic sfânt nu s-a spart în tine
ca să luminezi altfel decât o sărmană pată de putregai.
Au dreptul să vorbească despre viaţă
cei pe care îi visezi
şi visul în care apar îl numeşti sărbătoare.
De două ori am visat-o pe Marea .
De fiecare dată Marea îmi ărata cerul.
Primul cer a fost întunecat .
Al doilea cer a fost înroşit de apus.
Mai multe ceruri nu mi-a arătat Marea.
Ce este de luat din mâini bătătorite?
Ce altceva decât un pui de fazan
găsit în sfâşietoarea baltă?
Acest cimitir ce îşi amestecă morţii
cu lemne putrede de lotcă.
Ce este de amintit dintr-o bătrâneţe la marginea lumii ?
Nimic altceva decât o copilărie frumoasă,
decât sublimul de a te chema Marea
şi de a veni în somnul celor vii pentru a le arăta cerul.
Îmi amintesc buchete de liliac
pe care Marea le rupea din grădina ei.
Şi nu este de amintit liliacul,
dar faptul că Marea îl rupea
Îl rupea
Îl rupea
îl rupea din iubirea unei bătrâne
care se numea simplu
Marea.
“Today I introduced myself,
To my own feelings!”
Anathema (Fragile dreams)
Trecând apele a ajuns linxul printre oameni.
Felina rară nu ridică ochii spre cerul care nu-i aparţine
nu am vazut linxul decat uitandu-se in pamant
dupa urme de pasari.
In curtea oamenilor a venit animalul salbatic
masurand o natura straina cu un picior ferm,dar mic
prea mic pentru mocirla noastra.
“a venit linxul, a omorat pasarile de curte
am chemat vanatorul sa-l impuste,
a mai venit un barbat vajnic si i-a bagat furca in piept
ce coada stufoasa are! ce dinti ascutiti! cum rage! cum ameninta!
dar sangele ii curge pe nari si din gura
are o blana splendida, dar sange ii curge pe nari si pe gura!
si este cat un om de lung!”
taci, mama! de cand merita omul sa stea langa un linx mort?
doar putreziciunea ne leaga de pisica salbatica
supunerea viermilor
fara buchetul de oase ce suntem
am fi fost singuri
stupizi si singuri.
„Plin de merite, şi totuşi în chip poetic, locuieşte
Omul pe acest pământ.”
Holderlin
Acea colivie ce închidea omul
cu o pereche de aripi imense
s-a spart, spre mirararea tuturor celor
care ştiau despre colivii
că se deschid.
Dar, da, coliviile se sparg
de o simplă boare marină
sau de golul dintre doi copaci.
Din vârful unor trepte rudimentare
a coborât acel om
într-o stradă banală
într-un aer citadin, perfect lumesc, perfect divin
pentru o la fel de pământeană căutare
pentru o căutare de păduchi
pentru o căutare de suflet sau de un somn adânc.
Omul are dreptul la o potecă pe care se merge intens.
Nu vorbesc emfatic despre întâiul alungat,
nici despre lucrarea
desprinsă din unghia dumnezeiască.
Iubesc să-l văd pe omul din fiecare
într-un tablou
cu un soare puternic, de penel nebun,
răsfrânt peste un câmp reticent
pe care trece paşnic
omul,
acel om,
acest om,
tu sau oricine.
|
|
